Îţi ating gura, cu un deget ating colţul gurii tale...

“Îţi ating gura, cu un deget ating colţul gurii tale, îi urmăresc conturul ca şi cum aş desena-o cu mâna mea, ca şi cum pentru prima oară  gura ţi s-ar întredeschide, şi mi-e de-ajuns să închid ochii pentru a şterge totul şi a o lua de la capăt, fac să prindă viaţă de fiecare dată gura pe care o doresc, gura pe care mâna mea o alege şi ţi-o desenează pe faţă, o gură aleasă între toate gurile, cu suverană libertate aleasă de mine ca să ţi-o desenez cu mâna mea pe faţă, şi care printr-un hazard pe care nu încerc să-l  înţeleg coincide  întrutotul cu gura ta ce zâmbeşte pe sub cea pe care ţi-o desenează mâna mea.

Mă priveşti, mă priveşti de aproape, tot mai de aproape şi atunci ne jucăm de-a ciclopul, ne privim tot mai de aproape şi ochii se măresc, se apropie între ei, se suprapun, iar ciclopii se privesc, răsuflând descumpăniţi, gurile se întâlnesc şi luptă fierbinte, muşcându-se cu buzele, abia sprijinind limba de dinţi,  zbenguindu-se în lăcaşele lor unde un aer greu intră şi iese însoţit de un parfum vechi şi de tăcere.

Atunci mâinile mele încearcă să ţi se adâncească în plete, să-ţi mângâie încetişor necuprinsul părului în timp ce ne sărutăm de parcă am avea gura plină de flori sau de peşti, de mişcări vii, de aromă nedesluşită. Şi dacă ne muşcăm durerea e dulce, şi dacă ne sufocăm într-o efemeră şi cumplită sorbire simultană a respiraţiei, moartea aceasta instantanee e frumoasă. Şi nu-i decât o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit, iar eu te simt tremurând lipită de mine precum luna în apă.”

(Julio Cortázar - Şotronul, capitolul VII)