Rugă a singurătății...

Rugă a singurătății, fragment din "Citadela" lui Antoine de Saint-Exupéry. ♡

"Ai milă de mine, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Iată-mă în această cameră în care nimeni nu îmi vorbeşte. Şi totuşi, nu prezenţe îti cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. Dar o alta, care-mi seamănă, singură şi ea într-o cameră ca a mea, iat-o totuşi fericită, ştiindu-i pe cei iubiţi rătăcind prin casă. Nu-i aude, nici nu-i vede. Nu primeşte nimic de la ei în această clipă. Dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să-şi ştie casa locuită.

Doamne, nu îți cer nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile tale nu sunt pentru simţuri. Dar îmi e de ajuns pentru a mă vindeca, să îmi luminezi spiritul asupra casei mele.

Călătorul în deşert, plecat din locuinţa sa, chiar ştiind-o la capătul lumii, se bucură de ea. Depărtarea nu îl împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire. Nu-ţi cer, Doamne, nici măcar casa să-mi fie aproape.

Trecătorul din mulţime, impresionat de chipul unei necunoscute, se transfigurează, chiar dacă nu este pentru el. Asemenea unui soldat îndrăgostit de regină, el devine soldatul ei. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să-mi fie casa făgăduită.

În largul mărilor, navigatori înflăcăraţi îşi închină destinul unei insule care nu există. Pe corabie, aceştia îi cântă imnul şi sunt fericiţi; nu insula umple inima lor, ci imnul. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să am o casă undeva.

Singurătatea, Doamne, nu este decât rodul sufletului infirm. Patria în care sufletul sălăşluieşte este sensul lucrurilor, aşa cum templul este sensul pietrelor. Sufletul nu are aripi decât pentru acest loc. El nu se bucură de obiecte, ci de ceea ce poate citi în miezul lor, care le leagă.

Doar învaţă-mă să citesc; atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi."

Antoine de Saint-Exupéry (Citadela)

"Nu există amnistie divină care să te scutească de a deveni. Şi ştiu eu, care am căzut atât de des în capcana făpturilor venite din alte părţi ale lumii, mirosind aromitor, pe care ştiam că pot pune stăpânire. Şi această ameţeală o numeam dragoste. Şi mi se părea că aş muri de sete dacă n-aş obţine-o.

Dar iat-o pe terasa mea, captivă delicată, prinsă în zborul ei. Şi eu, bărbat, eu, războinic învingător, ţinând în sfârşit răsplata luptei mele. Şi deodată, în faţa ei, nemaiştiind ce să fac.

"Porumbiţa mea, îi spuneam, turturica mea, gazela mea cu picioare lungi", căci în cuvintele pe care le inventam încercam s-o cuprind pe ea, de necuprins! Topindu-se aidoma zăpezii. Căci nu era nimic darul pe care-l aşteptam.

Şi strigam: "Unde eşti?". Căci nu o întâlneam nicăieri. Iar eu, singur în cumplitul meu pustiu, o priveam, dezbrăcată, dormind. M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea. Şi, odată prinsă, nu mai există. Mi-am înţeles greşeala. Fusesem nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii.

Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Şi inventez imnuri pentru a-ţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii.

Şi te ţin obosită, în braţele mele. Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reţine…"

Fragment din "Citadela" - Antoine de Saint-Exupéry