Ion Minulescu - Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... 
Dar fiindcă azi mi te dai toată, 
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta, 

Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint, 

Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint, 

În pat ţi-am presărat garoafe

Şi maci -

Tot flori însângerate -

Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate, 

Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt

Trei ramuri verzi de lămâiţă

Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată, 

Bate miezul nopţii... 

E ora când amanţii, -alt'dată, 

Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată... 

Deci vino, 

Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul, 

Înfinge-ţi în priviri Minciuna

Şi-n caldul buzei Adevărul

Şi spune-mi:

Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa

Câţi au murit

Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... 

Dar fiindcă azi mi te dai toată. 

Am să te iert -

E vechi păcatul

Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări, 

Nu-ţi cer să-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la alţii, 

Ci tot ce n-ai spus nimănui. 

Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit, 

Nu-ţi cer

Nimic din ce poetul palid

Cerşeşte-n veci de veci, stingher, 

Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă

Din şirul clipelor la fel, 

Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel, 

În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde

Şi în priviri

Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri. 

Şi-aşa tăcuţi -

Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -

Să-ncepem slujba-n miez de noapte

Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Ion Minulescu - Trei lacrimi reci de călătoare

Şi-ai să mă uiţi -

Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.

Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu -
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine -
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

Ion Minulescu (Trei lacrimi reci de călătoare)

Nu-i cer nimic...

"Nu-i cer nimic...

Şi totuşi, dacă-ar vrea -

O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -

Ar face dintr-un lac o Marmara,

Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Nu-i cer nimic..." – Ion Minulescu

Ecce homo

Rembrandt - Ecce Homo (1636)

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă
Ne'nţeles!...

Ion Minulescu - De vorbă cu mine însumi (1913)