Ion Minulescu - Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... 
Dar fiindcă azi mi te dai toată, 
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta, 

Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint, 

Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint, 

În pat ţi-am presărat garoafe

Şi maci -

Tot flori însângerate -

Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate, 

Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt

Trei ramuri verzi de lămâiţă

Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată, 

Bate miezul nopţii... 

E ora când amanţii, -alt'dată, 

Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată... 

Deci vino, 

Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul, 

Înfinge-ţi în priviri Minciuna

Şi-n caldul buzei Adevărul

Şi spune-mi:

Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa

Câţi au murit

Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... 

Dar fiindcă azi mi te dai toată. 

Am să te iert -

E vechi păcatul

Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări, 

Nu-ţi cer să-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la alţii, 

Ci tot ce n-ai spus nimănui. 

Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit, 

Nu-ţi cer

Nimic din ce poetul palid

Cerşeşte-n veci de veci, stingher, 

Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă

Din şirul clipelor la fel, 

Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel, 

În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde

Şi în priviri

Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri. 

Şi-aşa tăcuţi -

Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -

Să-ncepem slujba-n miez de noapte

Şi mâine s-o sfârşim în zori!