7 octombrie 2010

Despre...

Mi-am pierdut abilitatea de a scrie cu sufletul pe hartie, memorii despre toate iubirile mele cele implinite si inchipuite, despre bucuria fiecarei clipe petrecute alaturi de cei dragi, despre framantarile lor, despre inocenta si copilarie, despre diminetile de toamna si serile de poezie...

Despre toate aceastea as vrea sa scriu...

5 octombrie 2010

De ce toate lucrurile bune sunt bune doar la început ?

De ce toate lucrurile bune sunt bune doar la început ? Sau niciodată, pentru unii. Destinul, dacă exista, dacă a existat vreodată, e nedrept. Existența e o luptă crâncenă, contra cronometru, dincolo de false și eterne etichete sub incidența cărora fericirea cedează. Niciodată nu e prea devreme să culegi lacrimi și suferință, să întâmpini viața și să o înfrunți, să te lupți cu propriile prejudecăți și cu ale celor din jur.

Pentru că oamenii s-au născut și trăiesc, se hrănesc deopotriva cu împliniri și esecuri, le mai trebuie încă o șansă... bucuria unui nou început...

4 septembrie 2010

Fărmâme

Să îți povestesc de toate iubirile mele, de toate culorile care mi-au sunat în ureche?

Toate au fost fantastice până la un punct. Stă în firea lucrurilor să-mi doresc ceea ce nu am încă, să mă arunc în brațele eternului necunoscut și să mă numesc femeie. Nu, nu cunosc pe deplin însemnătatea acestui cuvant și nu sunt demnă de păcatele mele. Cerebralitate și pasiune, asumarea faptului împlinit sau șovăiala de dinainte.

Totul se întâmplă nefiresc... Și se sfârșește la fel… când necunoscutul de lânga tine are un nume acum.

17 aprilie 2010

Ecce homo

Rembrandt - Ecce Homo (1636)

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă
Ne'nţeles!...


Ion Minulescu - De vorbă cu mine însumi (1913)

14 aprilie 2010

4 martie 2010

Antonio Vivaldi (Venetia, 4 martie 1678 - Viena, 28 iulie 1741)


Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe, a ajuns la Veneţia în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie după moartea soţului său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino (În vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahală la 15 ani şi a fost hirotonisit preot la 25 ani.

Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.

În ciuda sănătăţii precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la Roma, în 1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu siguranţă la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la Florenţa, Praga şi la Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi rude. La Ospedale della Pietà, a instruit şi dirijat orchestra de fete a Instituţiei (devenită celebră în întreaga Europă) şi să compună intens pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.

Acestor ocupaţii, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa şubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar şi de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalităţi tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (duşmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).

Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viaţa muzicală veneţiana şi asupra efectului electrizant al interpretării şi creaţiilor lui Vivaldi.

Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii.
1. Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
2. Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conţinând Anotimpurile);
3. Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)
Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europa până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.
Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei mişcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-şi face apariţia.
Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moştenit atracţia pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.
Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiză în grilă concerto a întregii creaţii vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care traversează de la un capăt la altul nu numai creaţia sa instrumentală, dar şi cea de scenă sau religioasă.
Dezvoltându-se la fel ca şi sonata, în tipurile da chiesa şi da camera, concertul baroc italian a fost alcătuit la început ca o suită din cinci părţi, apoi s-a redus la trei-patru, după care, la începutul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei părţi, având ca model tiparul uverturii italiene. Partea întâi şi a treia, vor fi mişcări repezi sau moderate, cuprinzând o serie de expoziţii, fie complete, fie parţiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expoziţii duble sau în stil fugat), în tonalităţi diferite, legate între ele prin divertismente, iar uneori partea a treia este compusă în formă de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotrivă, lentă, de formă binară, cu o încărcătură emoţională pronunţată, fiind în unele cazuri înlocuită de un dans precum ciaccona sau sarabanda.
Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariţia cadenţei înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-şi pună în valoare calităţile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna această cadenţă era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozităţii sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaşte o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune şi în restul Europei, prin creaţiile unor compozitori ca Jean-Philippe Rameau (Franţa), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel şi J.S.Bach (Germania).

Genul de concert se împarte în trei categorii:
1. Concertul fără solişti, în care se „întrec” grupuri cu un număr relativ egal de instrumentişti. Din acest tip va rezulta mai târziu Simfonia concertantă sau Concertul pentru orchestră din zilele noastre. Vivaldi a scris aproape 60 de concerte ripieni (sau concerte pentru corzi fără solist), care au trăsături asemănătoare cu ale simfoniei operatice; câteva din aceste trăsături demonstrează perspicacitatea pentru scriitura de fugă;

2. Concertul cu un singur solist, unde solistul poartă un dialog cu orchestra. A apărut în urma definitivării primelor două tipuri de concerte, fiind inaugurat de italianul Giuseppe Torelli (1658-1709), compozitor italian. El se impune ca deschizător de drumuri în istoria Concertelor pentru un singur instrument cu acompaniament de orchestră. De aici reies primele „concerti” care se afirmă clar în culegerea op.8 – publicată postum în 1709, când vioara se desparte de grupul concertino, fiind instrument solist, având ca acompaniament un ansamblu orchestral restrâns: Concerti grossi con una pastorale per il santissimo Natale. Concertul în re minor pentru vioară, orchestră de coarde şi cembalo – se găseşte în op.8 este considerat ca fiind primul concert solistic cu acompaniament din istoria genului. Datorită faptului că instrumentele îşi perfecţionau tot mai mult tehnica, compozitorii erau tentaţi să ofere unui singur interpret partida solistă, dându-i posibilitatea să-şi demonstreze calităţile. Dacă în concerto grosso grupul concertino - format din câţiva dintre cei mai talentaţi interpreţi din orchestră - rămânea oarecum anonim în ansamblu, în acest tip de concert, solistul se remarcă printr-un statut profesional şi social nou. Dintre cele 350 de concerte scrise pentru un instrument solo cu coarde, peste 230 sunt pentru vioară. Alte instrumente solo pe care le foloseşte Vivaldi sunt: fagotul, violoncelul, oboiul, flautul, viola d’amoure, o vioară adoptată să sune ca o trompetă maritimă, block-flöte şi mandolină.
3. Concertul cu mai mulţi solişti şi orchestră, unde cântă alternativ ansamblul sau orchestra. Formează o categorie mai deosebită, caracteristică stilului baroc. Concertul cu mai mulţi solişti a apărut la începutul secolului al XVIII-lea, la Torelli. Vivaldi şi Händel au dezvoltat această formă, unde se va simţi ulterior influenţa sinfoniei. În forma sa, concertul are proporţii considerabile; acompaniamentul orchestral primeşte din ce în ce mai multă importanţă, în timp ce partida destinată solistului este caracterizată prin virtuozitate. Compozitori importanţi – începând de la Vivaldi la Dallapiccola – au scris concerte aproape pentru toate instrumentele. Concerto grosso este constituit în funcţie de planul sonatei baroce, îmbogăţind instrumentaţia; astfel se produce alternanţa dintre ripieno şi concertino. Este adesea exploatată posibilitatea de a cânta instrumente solo (în mod special cele de suflat) în părţile independente din secţiunea tutti. La englezi, nu prea există forme de descriere a concertului cu mai mulţi solişti, germanii având Gruppenkonzert, care reprezintă ansamblul de concert.
Antonio Vivaldi a scris şi un număr de 90 de opere, precum:


Ottone in villa (1713)
Orlando
finto pazzo (
1714)
Nerone fatto
Cesare (
1715)
L'incoronazione di Dario (
1716)Montezuma (1733)
Feraspe (
1739)
Prin creaţia sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influenţă puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă : Haydn, Mozart şi Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creaţiei instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluţionat şi a animat întreaga creativitate muzicală barocă veneţiană şi europeană.

19 februarie 2010

Crime care au zguduit lumea

Totul pare desprins dintr-un film horror: planuri grotesti, minti diabolice, arme, executii si crime care socheaza printr-o cruzime nemaintalnita.

Se intampla in Suceava. Un oras aparent linistit, privat de auspiciile violentei, isi scrie istoria cu sange neprihanit.

Februarie 2010. Un scenariu absolut infiorator: mama si fiica executate in stil mafiot, propulseaza groaza in randul sucevenilor. Carmen si Raluca Hritcu isi gasesc sfarsitul sub amenintarea unui ucigas barbar. Doua fiinte nevinovate platesc tributul pentru bani si setea de avutie. Criminalul este liber sa atace din nou.

Ne intoarcem in timp. Ianuarie 2010. S-au scris pagini intregi despre cazul Gabrielei Cetin, mama sinucigasa care si-a ucis cu bestialitate cele doua fiice, Ebru si Ege, in apartamentul familiei, dupa care si-a pus capat zilelor aruncandu-se in gol de la mansarda blocului E54.
A lasat in urma sa intrebari. Fara noima. Fara raspuns. Nicio explicatie rationala nu poate motiva gestul necugetat al tinerei mame.

Au fost si s-au dus. Pe un drum fara intoarcere.
Dumnezeu sa le odihneasca in pace!

1 februarie 2010

~



Rasfoiesc prin cotloanele sufletului, in adancurile mele si regasesc aceeasi carte prafuita de basme cu happy end nefericit [ paradoxal, nu? ]; e o senzatie ciudata pe care o resimt prin fiecare celula a corpului meu, prin fiecare rasuflare rapusa de vreme... prin fiecare picatura ce se revarsa in asfintit... E rece... Incerc sa ma rup de tot ce-mi este dat sa traiesc, incerc sa ma dezic de propria-mi identitate... stiu, iarasi sunt de vina blestematele ganduri acompaniate de nebunia ce-mi este sora, frate, mama si tata...

Am fost un copil obisnuit, un copil cuminte, poate prea timid si prea sensibil... M-am nascut intr-o familie modesta. Parintii mei isi duceau existenta intr-o casuta la tara, unde am fost binecuvantata sa deschid pentru prima oara ochii si sa vad lumina zilei ... scaldata de razele soarelui, de puritatea pamantului, de prospetimea naturii. Am crescut, ca si ceilalti copii ai vremii, intr-un mediu care m-a ajutat sa-mi formez o conceptie sanatoasa asupra existentei.. educatia parintilor mi-a insuflat dragostea pentru etica, iubirea pentru Dumnezeu si respectul fata de adevaratele valori… Simplitatea, naturaletea si gingasia trairilor insumate insa in acea perioada au constituit elementele ce aveau sa-mi insufle pe mai departe puterea de a lupta neconditianat cu viata, realitatea si crudul destin...

Imi amintesc de clipa intalnirii cu mine insami [ un moment greu de imaginat ca s-a intamplat candva, undeva si cam de doua ori mai dificil de descris in cuvinte], intuiam ca ASTA imi era sortit sa traiesc... o intamplare ce avea mai apoi sa se transforme in ceea ce insemna pentru mine: ratiunea [mea] de a fi. Ce poate fi mai presus decat un moment de amagire ca acesta, cand esti captat de o clipa in care eternitatea ti se scurge printre vene si mangaierea durerii ti se pare dureros de dulce ?

Era perioada cand incepeam sa descopar lumea, era timpul pentru a trece peste trecut si prezent. Era timpul sa traiesc...

27 ianuarie 2010

20 ianuarie 2010

Ultima scrisoare


Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

1937 - Mihai Beniuc, „Poezii”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1960


Florian Pittis - Ultima scrisoare

18 ianuarie 2010

Rembrandt Harmenszoon van Rijn


Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden - d. 4 octombrie 1669, Amsterdam), pictor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru şi pentru desenele şi gravurile sale. A trăit în epoca ce s-a numit vârsta de aur olandeză, timp în care cultura, ştiinţa, comerţul şi influenţa politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri şi peste 2000 desene. Maestru al tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost "singurul pictor care şi-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenuşa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis" (Élie Faure).

Rembrandt a fost fiul lui Harmen Gerritzoon van Rijn şi al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck. Dintre toţi fraţii săi, el este singurul care învaţă să scrie şi să citească într-o şcoală latină; în 1620 se înscrie la universitatea din Leiden, dar rămâne acolo doar câteva luni, fiindcă vrea să devină pictor. Tânărul Rembrandt îşi începe studiile de pictură în atelierul lui Jacob van Swanenburgh. Timp de trei ani învaţă aici tehnica picturii. Pânzele lui - uneori copii ale lucrărilor altor maeştri - îi atestă deosebitul talent, ceea ce determină pe părinţii săi să-l trimită în anul 1624 la Amsterdam, unde se perfecţionează în atelierul lui Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia şi era influenţat de Michelangelo Merisi zis Caravaggio. Deşi studiază la el numai şase luni, Rembrandt preia de la Lastman stilul narativ şi modul de reprezentare a stărilor sufleteşti la figurile înfăţişate. Însă înainte de orice, descoperă tehnica clar-obscurului.

Rembrandt părăseşte Amsterdamul pentru a-şi deschide la Leiden un atelier propriu. I se alătură Jan Lievens, un talentat pictor, şi el elev al lui Lastman. În atelierul lor comun sunt atraşi numeroşi clienţi, printre care şi cunoscutul umanist Constantin Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei,Henric Frederic de Orania Probabil sub influenţa lui Huygens, care-i recunoscuse talentul, Rembrandt se hotărăşte să se stabilească la Amsterdam, ştiind că marele oraş olandez este în măsură să ofere talentului său condiţiile de care în Leidennu ar fi putut beneficia.

Rembrandt se stabileşte la Amsterdam în 1633. Graţie renumelui său artistic, negustorul de artă Hendryck van Uylenburg îi propune să-şi deschidă un atelier la el. Prin intermediul acestuia, Rembrandt obţine o primă comandă importantă, "Lecţia de anatomie a doctorului Tulp". Tabloul este o lucrare de maestru şi Rembrandt pătrunde în cercul marilor pictori olandezi. Comenzile se succed continuu, în special din partea familiilor bogate din Amsterdam, care îi comandă portrete. În 1634, stathouder-ul Henric Frederic îi comandă, prin intermediul lui Huygens, tabloul intitulat "Patimile Domnului".

În 1634 se căsătoreşte cu Saskia van Uylenburgh, verişoara negustorului de artă. Prin căsătorie, Rembrandt pătrunde în cercurile marei burghezii din Amsterdam, Saskia, fiică a primarului, îi aduce şi o zestre de 40.000 de florini. Tânăra pereche se stabileşte în cartierul elegant ,cumpără o casă mare pe Breestraat, Rembrandt îşi instalează atelierul la etajul al doilea al noii lor case. Clădirea se află în vecinătatea cartierului evreiesc, într-o zonă a oraşului Amsterdam pulsând de viaţă, ceea ce a influenţat paleta de culori a maestrului.

Soţii Rembrandt sunt extrem de afectaţi de moartea primilor trei copii ai lor. În 1641 se naşte Titus. Copilul se bucură de o bună sănătate, în schimb cea a Saskiei se deteriorează. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare la 14 iunie 1642. Între timp, Rembrandt care tocmai termină tabloul intitulat "Rondul de noapte", ajunge în culmea gloriei. Succesele sale în pictură sunt întunecate însă de moartea femeii iubite, pe care a eternizat-o de atâtea ori în tablourile sale.

Rămas văduv, Rembrandt angajează o educatoare pentru fiul său, Titus. În 1646, acestă sarcină va fi luată de Hendrickje Stoffels, care îndeplineşte un rol dublu, acela de educatoare şi de ibovnică. Pictorul este din nou foarte îndrăgostit, trăiesc ca soţ şi soţie, dar nu se căsătoresc oficial. Justiţia ecleziastică îi acuză de imoralitate, citându-i în proces. Încălcând normele legale în vigoare în Olanda secolului al XVII-lea, Hendrickje mai trăieşte nouă ani alături de artistul tot mai bătrân şi mai izolat de lume. Creditorii îl urmăresc tot mai insistent, relaţiile artistului cu beneficiarii se deteriorează şi ele. În 1656 Rembrandt este ruinat. Colecţia sa de artă este scoasă la licitaţie şi vândută, operele îi sunt împrăştiate. Cu toate acestea îşi continuă munca de creaţie. Din această ultimă perioadă datează Sindicii postăvarilor 1662, o serie de autoportrete, Logodnica evreică 1665. Hendickje moare în 1663. De acum încolo Titus se îngijeşte de părintele său, dar şi el moare în 1668, cu un an înainte de sfârşitul tatălui sau.

Rembrandt se stinge din viaţă la 14 octombrie 1669 într-o casă mică din cartierul Rozengracht. Este înmormântat în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat.


Lecţia de anatomie a doctorului Tulp

Tabloul Lecţia de anatomie a doctorului Tulp, pictat în 1632, l-a făcut celebru pe Rembrandt. Lucrarea este o operă care se încadrează în genul pictural de grup tradiţional (în cazul de faţă este vorba de breasla chirurgilor). Rembrandt, însă, nu numai că nu respectă regulile unor asemenea compoziţii, dar le şi perfecţionează în chip strălucit. Pentru a prezenta prelegerea doctorului Tulp, care execută disecţia unui cadavru, artistul se comportă ca un regizor. Alege o construcţie tip piramidă, care înviorează scena prezentată, dându-i o tentă teatrală. După mai bine de două decenii, artistul înregistrează un nou succes, de data aceasta cu tabloul intitulat "Lecţia de anatomie a lui Johan Deyman".

Ospăţul lui Baltazar

În lucrarea Ospăţul lui Baltazar (ca.1635), Rembrandt înfăţişează spaima lui Nabucodonosor în clipa în care mâna lui Dumnezeu lasă următorul mesaj în ebraică: mane, tekel, fares ("numărat, cântărit, împărţit"), ceea ce el nu înţelege, simţindu-i însă sensul tragic (regatul său va fi divizat mai târziu între mezi şi perşi). Acest episod din cartea Profetul Daniel se desfăşoară în timpul unui ospăţ al lui Baltazar. Oaspeţii beau din cupele de aur jefuite din templul de la Ierusalim Spaima de pe chipul comesenilor este evidentă la femeia şi la bărbatul din partea stângă a tabloului.


Rondul de noapte

Tabloul Rondul de noapte (1642), considerat astăzi o capodoperă, a constituit la vremea sa un scandal. Comandantul Frans Banning Cock ar fi dorit să iasă mai mult în evidenţă în acest uriaş tablou. Ori, Rembrandt s-a concentrat mai mult asupra acţiunii înseşi, decât asupra înfăţişării figurilor; pentru el tema este defilarea, mişcarea, acţiunea neobişnuită, şi nu tabloul colectiv tradiţional al unui grup. Puternicele contraste de lumină şi culoare, jocul fin al mişcării trupurilor, umbrelor şi rechizitelor înviorează excepţional scena, leagă figurile între ele, alcătuind parcă din acestea o compoziţie de lumini. "Vrăjitor, Rembrandt e capabil să facă din noapte zi." (Eugène Fromentin). Prin analiza cu raze Roentgen realizată în 1975 s-a dovedit că lacul, menit să protejeze opera ce înfăţişează o acţiune care se desfăşoară la lumina unei după-amiezi târzii, se închide cu trecerea timpului, producând iluzia unei scene nocturne.

Filozoful meditând
Scara spiralată, probabil un simbol al transcendeţei şi a naturii ascendente caracteristică gândirii contemplative, este de o frumuseţe extraordinară, vag luminată de acea lumina caldă şi comfortabilă care intră pe fereastră. Pictura are doi protagonişti, fiecare cu sursa sa de lumină. Barbatul este mângâiat de o lumină divină, puternică, femeia din cealaltă parte a imaginii este luminată de flacarile unui foc terestru. "Filosoful meditând" este alegoria unui simbol mult mai vechi şi profund, Yin & Yang, care descrie dualitatea dintre lumea spirituală şi cea pământeană, lumina din întuneric şi întunericul din lumină.

12 ianuarie 2010

Vampyr (1932)

Vampyr - Der Traum des Allan Grey (regia: Carl Theodor Dreyer)

"Putine cuvinte, panoramice lente in acord cu lentoarea solemna a filmului. O dominanta alb – cenusiu. Atmosfera este supranatural rarefiata, fara sa se apeleze la solutiile facile ale fantasticului."
Henri Agel - 1950 (Les Grands Cineastes)

11 ianuarie 2010

10 ianuarie 2010

My huckleberry friend, moon river, and me...




Holly: I'll never let anyone put me in a cage!Paul: I don't want to put you in a cage, I wanna love you.Holly: Same thing!Paul: No it's not, Holly.Holly: I'm not Holly! I'm not Lula Mae either. I don't know who I am. I'm like Cat here. We're a couple of no-name slobs. We belong to nobody, and nobody belongs to us. We don't even belong to each other.

Sad Winnie


I am a Bear of Very Little Brain, and long words bother me.

8 ianuarie 2010

Giacomo Puccini



Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. 22 decembrie 1858, Lucca/Italia - d. 29 noiembrie 1924, Bruxelles/Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo (conform cuital. vero = adevărat).


Puccini s-a născut într-o familie cu tradiţii muzicale. Tatăl său, Michele, conducea orchestra orăşenească din Lucca, era organist al Domului din localitate şi compusese câteva opere de calitate modestă, un Miserere şi câteva cantate pe teme religioase. A murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecţii de muzică le primeşte de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea priceput. Continuă studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în oraşul Pisa la o reprezentaţie cu opera Aida de Giuseppe Verdi şi din această clipă visează să devină compozitor de opere. În acelaşi an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet şi un "Credo", cu a căror execuţie obţine un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde - cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator, avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.

Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere, "Le Villi", cu care recoltează succes din partea publicului şi a criticii. După o muncă asiduă de câţiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera "Edgar", de data aceasta fără vreun succes deosebit. Şase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obţine un succes triumfal cu opera "Manon Lescaut", executată în premieră pe scena teatrului Regio din Torino.



Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei "La Bohème" (Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezio scrie: "La Bohème (Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru". Opera se va impune totuşi mai târziu după o reprezentaţie la teatrul din Palermo şi apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. În ziua de 14 ianuarie 1900 se reprezintă în premieră la Teatro Costanzi din Roma opera "Tosca", în rolul titular soprana româncă Hariclea Darclée. Deja la prima arie a tenorului, Recondita armonia, succesul este asigurat, pentru ca după aria sopranei, Vissi d'arte, publicul să aplaude în picioare.

În anul 1904, Puccini se căsătoreşte cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio. Pe 17 februarie, reprezentarea operei "Madame Butterfly" la Milano se soldează cu un adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului şi a muzicii, opera capătă audienţă la public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia.

În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu "La Fanciulla del West": dirijor este Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, va avea loc premiera pe 14 decembrie 1918 a Tripticului de opere în câte un act, "Il Tabarro", "Suor Angelica" şi "Gianni Schicchi".



În anul 1921, Puccini se mută în oraşul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea operei "Turandot". Opera va rămâne însă nefinalizată. Puccini moare la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operaţie la gât, în urma unui cancer al laringelui. Opera "Turandot", în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini. În reprezentaţiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfano după schiţele rămase de la Puccini.

Creaţia artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedeşte o dată mai mult exigenţa artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieţii sale, dăinuie până în ziua de astăzi şi este în continuă creştere.


Operele lui Puccini, cu data si locul premierei

1. "Le Villi", 31 mai 1884, Teatro dal Verme, Milano



2. "Edgar", 21 aprilie 1889, Teatro alla Scala, Milano



3. "Manon Lescaut", 1 februarie 1893, Teatro Regio, Torino



4. "La Bohème", 1 februarie 1896, Teatro Regio, Torino



5. "Tosca", 14 ianuarie 1900, Teatro Costanzi, Roma



6. "Madama Butterfly", 17 februarie 1904, Teatro alla Scala, Milano



7. "La Fanciulla del West", 10 decembrie 1910, Metropolitan Opera, New York



8. "La rondine", 27 martie 1917, Opera din Monte Carlo



9. "Il trittico" - "Il Tabarro", "Suor Angelica", "Gianni Schicchi", 14 decembrie
1918, Metropolitan Opera, New York




10. "Turandot", postum 25 aprilie 1926, Teatro alla Scala, Milano

3 ianuarie 2010

Sonata Kreutzer



De cum deschizi „Sonata Kreutzer”, ai ajuns în vagonul îmbâcsit în care călătoreşte Pozdnâşev de la Moscova. Eşti martorul liniştii ce domneşte în vagon la început, apoi discuţiile sunt din ce în ce mai se aprinse. În cea de-a doua zi de călătorie cu trenul, personajele din „Sonata Kreutzer” au discuţii interesnate despre subiecte încă actuale. Poţi să-ţi faci o imagine despre locul femeii în societate, despre menirea ei în concepţia unora, despre cum văd uneori bărbaţii lupta femeilor pentru egalitatea în drepturi. Eşti ameţit şi hăbăuc de la ceaiul amar negru, prea concentrat, pe care îl beau personajele şi rămâi năuc la observaţia că tinerele fete sunt încurajate de mame să se arunce în braţele destrăbălaţilor şcoliţi şi cu bani. Îşi ciuleşti urechile la părerile lor despre castitate, căsătorie, egalitate între sexe. Ascultându-i pe toţi, ai în faţă părerea întregii societăţi despre femeie. Multe idei sunt vehiculate şi azi.



"În ziua de azi, însă, nici nu s-ar putea să fie altfel. De,
prea e lumea învăţată ! Asta e, fac prostii din pricina învăţăturii... Înainte
vreme, lumea nu se gândea la asemenea lucruri, zise bătrânul pe un ton
convingător, numai acuma a venit moda asta. Nici una, nici două o auzi pe
dumneaei spunând : „Te las şi plec”. Până şi la mujici a prins moda asta. Ia să
nu-i fi dat nas dintru începutul începutului, ci s-o fi muştruluit cum scrie la
carte, să vezi cum ar fi stat cu el. Femeia trebuie s-o ţii în frâu din capul
locului. Să nu-i dai femeii frâu liber în casă, cum nu laşi calul slobod pe
drumul mare... neamul muieresc trebuie să-l ţii din scurt la vreme, altfel se
duce totul de râpă...”

„Lipsa de drepturi a femeii nu stă în faptul că ea nu poate vota, sau nu poate
deţine funcţia de judecător — aceste îndeletniciri nu-ţi dau nici un fel de
drepturi; a avea drepturi înseamnă pentru femeie să fie egala bărbatului în
relaţiile sexuale, înseamnă să poată accepta sau respinge după voia ei
solicitarea bărbatului, să-şi aleagă bărbatul după dorinţa ei şi nu să fie
aleasă. Susţineţi că aşa ceva este oribil. Bine. Atunci nici bărbatul să nu se
bucure de aceste drepturi. În momentul de faţă însă femeia este lipsită de
dreptul acordat bărbatului. Şi iată, ca să se răzbune de acest drept, ea
acţionează asupra simţurilor bărbatului şi prin simţuri îl supune în aşa fel,
încât alegerea lui nu mai este formală şi în realitate ea este aceea care alege.
Or, însuşindu-şi acest mijloc, femeia abuzează de el şi dobândeşte o putere
înspăimântătoare asupra oamenilor…. Astăzi, bărbaţii susţin că stimează femeia.
Unii îi cedează locul, îi ridică batista; alţii îi recunosc dreptul de a ocupa
orice funcţie, de a participa la cârmuire etc. Toate astea se fac, totuşi femeia
este privită ca şi odinioară. Ea a rămas un instrument de desfătare. Trupul ei
este un mijloc de plăcere. Şi ea ştie lucrul acesta. E aidoma sclaviei.”


Se face întuneric în vagon, e aprinsă doar o lumânare, şi curge povestea lui Pozdnâşev, cel care şi-a ucis soţia din gelozie. Afli cum s-au cunoscut, cum a fost ameţit de produsele caselor de modă şi de plimbarea cu barca. Pozdnâşev îşi prezintă părerea lui despre necesitatea castităţii şi povara pe care i-au adus-o copii. Te surprind gândurile lui despre vinovăţia ştiinţei. E adevărat că şi azi ştiinţa are oponenţi. Motivele sunt numeroase: poluare, deşertificare, lipsă de respect faţă de ce e viu, jocul de-a Dumnezeu. Realizezi că descoperirile ştiinţifice au avut dintotdeauna detractori şi suporteri. Uneori se explică tot răul din lume prin intervenţia ştiinţei. Pozdnîşev critică medicii şi-i face vinovaţi de favorizarea desfrâului „ordonat, îngrijit”, de faptul că sunt în cârdăşie cu guvernul şi veghează asupra caselor de toleranţă pentru sănătatea liceenilor şi apoi au un aer de superioritate când tratează sifilisul. De asemenea critică noile mode în alimentaţie, îngrijirea copiilor şi prevenirea bolilor.


„..cunosc zeci de cazuri — şi trebuie să fie nenumărate — în

care ba au omorât copilul în pântecele mamei, sub pretextul că mama nu poate
naşte, deşi după aceea mama a născut foarte bine, ba au omorât mama prin cine
ştie ce intervenţiii chirurgicale. Căci nimeni nu ţine socoteala acestor
omoruri, cum nu s-a ţinut socoteala asasinatelor săvârşite de Inchiziţie în
credinţa că ele se săvârşesc spre binele omenirii. Nenumărate sunt crimele
făptuite de doctori. Dar toate aceste crime nu înseamnă nimic în comparaţie cu
fermentul materialist de descompunere morală pe care ei îl introduc în viaţă,
îndeosebi prin intermediul femeilor.. .Nu mai spun că dacă ar fi să urmăm
indicaţiile ce ne dau, atunci din cauza pericolului de infecţie care
sălăşluieşte peste tot şi în toate cele, oamenii n-ar trebui să tindă spre
unire, ci spre izolare: după teoria lor, oamenii ar trebui să trăiască izolaţi
unul de altul şi să nu mai scoată din gură gargara cu acid fenic (de altfel s-a
descoperit că nici ea nu face două parale). Dar nici asta n-ar fi nimic. Otrava
cea mai cumplită rezidă în desfrânarea oamenilor şi îndeosebi-a femeilor…Eşti
obligat să ceri avizul medicilor, dumnealor îţi prescriu leacuri de treizeci şi
cinci de copeici de la spiţerie, iar tu le iei. Te vei simţi şi mai rău, si
atunci iarăşi chemi doctorii şi iarăşi iei leacuri. Straşnică afacere ! Fără să
mai vorbesc de boli şi de faptul cum trebuie tratate, de educaţia, de creşterea
copiilor, ea auzea peste tot şi citea sisteme infinit de variate şi care se
schimbau mereu. Alimentarea se face aşa şi pe dincolo: nu, nu aşa, ci
altminteri, uite aşa şi pe dincoace; în fiecare săptămână aflam şi mai cu seamă
ea afla noi reguli despre felul în care copiii trebuie îmbrăcaţi, scăldaţi şi
culcaţi, cum trebuie plimbaţi şi scoşi la aer, ce să li se dea de băut. Ca şi
cum copiii ar fi început să vină pe lume abia de ieri. Iar dacă nu a hrănit, nu
a îmbăiat copilul cum scrie la carte sau n-a făcut-o la timpul indicat şi
micuţul s-a îmbolnăvit, însemnă că ea era vinovată, fiindcă n-a făcut ceea ce
trebuia să facă.”



Îţi răsună în urechi acordurile pianului şi ale viorii de la repetiţiile celor doi adulterini. Ţi se face dor să asculţi Sonata Kreutzer; îţi aminteşti că n-ai mai ascultat-o de mult. Dar nu-ţi vine să crezi cum judecă unii sentimentele transmise de muzică şi auzi sunetele ciudate pe care le scotea Truhacevski după ce cânta:

„… Bunăoară chiar această Sonată Kreutzer, primul presto. Se
cuvine oare ca acest presto să fie cântat într-un salon, între nişte doamne
îmbrăcate în rochii decoltate ? Adică, îl asculţi şi aplauzi, apoi mănânci
îngheţată şi trăncăneşti ultimele cancanuri. Aceste bucăţi n-ar trebui cântate
decât în anumite împrejurări importante, deosebite, şi numai atunci când urmează
să se săvârşească anumite acţiuni importante, corespunzătoare acestei muzici….
Cel puţin asupra mea, bucata aceasta a avut o înrâurire cumplită; aveam impresia
că am descoperit simţăminte cu totul noi, posibilităţi noi, care îmi fuseseră cu
desăvârşire necunoscute până atunci…Nu puteam să-mi dau seama ce anume era acel
nu ştiu ce nou pe care-l aflasem, dar mă bucura conştiinţa acestei noi stări de
spirit. Aceleaşi figuri, printre care şi soţia mea, şi el, mi-au apărut într-o
lumină cu totul nouă. După acest presto au interpretat andante, admirabil, dar
comun, nicidecum nou, cu variaţiunile lui banale şi, în sfârşit, finalul foarte
slab.”


Te cutremuri când afli ce zace uneori în mintea unor oameni, te miri cum încearcă să explice tot răul la care au fost părtaşi făcându-i pe alţii răspunzători. Realizezi că Tolstoi e primul scriitor care critică atât de dur căsătoria, că îşi prezintă o reţea de sentimente ce te pot cuprinde când iubeşti: de la extaz şi desfătare, amor carnal şi gelozie ce te macină, până la ură şi nepăsare şi ce-i mai rău, la dorinţa de a o face pe persoana iubită să dispară. Termini cartea fără răsuflare şi te întrebi cine eşti, cum trăieşti şi cum iubeşti, cum gelozeşti dar şi ce este iubirea, gelozia, căsătoria, adulterul, grija maternă, trădarea, iertarea sau justiţia. Te bucurică ai ajuns la destinaţie, îţi iei rămas bun de la Pozdnâşev şi cobori din tren mulţumindu-i lui Tolstoi pentru seria de trăiri şi sentimente pe care ţi-a creat-o.