Unde eşti astăzi nu ştiu. Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră. Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci. Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ privirile tale erau albastre şi-nalte de tot. Zvon legendar se ridică din brazi. Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt. În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine. Din gene, ape moarte mi se preling. Ar trebui să tai iarba, ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut. Cu coasa tăgăduirei pe umăr în cea din urmă tristeţe mă-ncing.
În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot şi-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge. Gorunule din margine de codru, de ce mă-nvinge cu aripi moi atâta pace când zac în umbra ta şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? O, cine ştie? - Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, şi liniştea ce voi gusta-o între scândurile lui o simt pesemne de acum: o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet - şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru.
Între iubita mea şi mine se vor ridica trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri, iar marea va fi o taină între noi. Nu vor mai fi decât amintiri. O, înserări cu care m-a învrednicit durerea, nopţi pline de speranţa de a te privi, câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat pe care-l prind cu privirea şi îl pierd… Definitivă ca marmura, absenţa ta va întrista alte înserări. Jorge Luis Borges
Octombrie, iartă-mi
întârzierea. "Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o
prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi
scriu chiar mie", ți-ar fi spus Antoine de Saint-Exupéry. Și eu. Adun toți
anii ăia mulți pe care mi i-ai urat și ți-i dăruiesc cu toată bucuria de care
mă știu capabilă !:)
"Toată lumea discută despre tablourile mele şi pretinde că le înţelege, de parcă ar fi necesar să le înţeleagă, când de fapt e suficient doar să le iubească." - Claude Monet
"Da, se doarme la ora asta, şi asta e liniştitor, deoarece marea dorinţă a unei inimi neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte sau să poată să scufunde această fiinţă, când timpul despărţirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu se sfârşească decât în ziua revederii." (Albert Camus în Ciuma)