1 februarie 2010

~



Rasfoiesc prin cotloanele sufletului, in adancurile mele si regasesc aceeasi carte prafuita de basme cu happy end nefericit [ paradoxal, nu? ]; e o senzatie ciudata pe care o resimt prin fiecare celula a corpului meu, prin fiecare rasuflare rapusa de vreme... prin fiecare picatura ce se revarsa in asfintit... E rece... Incerc sa ma rup de tot ce-mi este dat sa traiesc, incerc sa ma dezic de propria-mi identitate... stiu, iarasi sunt de vina blestematele ganduri acompaniate de nebunia ce-mi este sora, frate, mama si tata...

Am fost un copil obisnuit, un copil cuminte, poate prea timid si prea sensibil... M-am nascut intr-o familie modesta. Parintii mei isi duceau existenta intr-o casuta la tara, unde am fost binecuvantata sa deschid pentru prima oara ochii si sa vad lumina zilei ... scaldata de razele soarelui, de puritatea pamantului, de prospetimea naturii. Am crescut, ca si ceilalti copii ai vremii, intr-un mediu care m-a ajutat sa-mi formez o conceptie sanatoasa asupra existentei.. educatia parintilor mi-a insuflat dragostea pentru etica, iubirea pentru Dumnezeu si respectul fata de adevaratele valori… Simplitatea, naturaletea si gingasia trairilor insumate insa in acea perioada au constituit elementele ce aveau sa-mi insufle pe mai departe puterea de a lupta neconditianat cu viata, realitatea si crudul destin...

Imi amintesc de clipa intalnirii cu mine insami [ un moment greu de imaginat ca s-a intamplat candva, undeva si cam de doua ori mai dificil de descris in cuvinte], intuiam ca ASTA imi era sortit sa traiesc... o intamplare ce avea mai apoi sa se transforme in ceea ce insemna pentru mine: ratiunea [mea] de a fi. Ce poate fi mai presus decat un moment de amagire ca acesta, cand esti captat de o clipa in care eternitatea ti se scurge printre vene si mangaierea durerii ti se pare dureros de dulce ?

Era perioada cand incepeam sa descopar lumea, era timpul pentru a trece peste trecut si prezent. Era timpul sa traiesc...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu